În cadrul celei de a treia sesiuni a cercului, Bogdan Iancu, cercetător la Muzeul Ţăranului Român, a prezentat filmul etnologic “Geamgii din Mărgău”.
Între momentul înfiinţării în anii 50 a Cooperativei Tehnică a Sticlei şi anii 90, au migrat spre Bucureşti aproape 400 de familii de geamgii din comuna Mărgău (judeţul Cluj) care aveau un dialect profesional unic, limba gumuţască, colonizând o parte din perifieriile capitalei.
Filmul este rezultatul unei cercetări întreprinse pe o perioadă de patru ani în sânul comunităţii bucureştene a geamgiilor şi propune o trecere în revistă a transformărilor post-socialiste produse de introducerea noilor tehnologii de prelucrare a geamului şi în special de apariţia ferestrelor termopan.
Filmul a prezentat, într-adevăr, modul în care geamgii din Mărgău au traversat trei perioade: pre-comunistă, comunistă şi post-comunistă. În fiecare din aceste trei perioade, filmul (care s-a aflat la limita între reportaj şi film antropologic) i-a prezentat pe geamgii, modul în care se identifică în calitate de geamgiu, modul în care practicile, tehnicile de lucru şi reprezentările asupra muncii lor s-au modificat odată cu trecerea în altă perioadă. Fiecare perioadă a avut un impact specific asupra comunităţii de geamgii, asupra tipului de economie practicată. Trecerea în comunism şi migrarea lor în Bucureşti nu a fost lipsită de dificultăţi, ca de exemplu lipsa buletinului de Bucureşti şi incidenţa acestei probleme de integrare în noul spaţiu; comunismul a reprezentat pentru geamgii însă şi o perioadă de oportunităţi, lucru pe care l-a dezvoltat Bogdan în discuţia după film. Instituţionalizarea meseriei şi a tehnicii de fabricare a geamului, apariţia Cooperativei Sticlei, a constituit un moment important în practicarea meseriei pentru geamgii, care şi-au fondat o societatea, numită Geamgii Progresişti. Discursul participanţilor la film era unul valorizant, verbalizând mândria de a fi realizat geamul cu un tip de lamele special cu care au fost “îmbrăcate” toate spitalele din Bucureşti sau de a fi transmis meseria inter-generaţional.
Dialectul profesional, limba gumţască, constituia un amestec de termeni din limba turcă, maghiară, rusă, dialect care le întărea sentimentul de apartenenţă la o comunitate specială, nefiind înţeleşi de cei din afara comunităţii. Interesul viu faţă de acest dialect a fost al Simonei Popescu, profesor la Litere, scriitor, poet şi critic literar.
Revoluţia a adus cu sine o altă lume, o lume în care geamgiii trebuiau să se integreze şi să continue să muncească. Termopanizarea a determinat un fenomen cu care nu se confruntaseră înainte: monopolul unui anumit tip de material, de tamplarie. “Silicoane”, “termopane”, acestea sunt denumirile folosite peiorativ de participanti în film.
După ce am văzut filmul, au început întrebările şi discuţiile.
Invitaţi speciali au fost etnologul Ioana Fruntelată şi antropologul vizual Elena Raicu.
Discuţia a început prin specificarea rolului acestui film în cercetarea de ansamblu pe care Bogdan Iancu o face, în cadrul studiilor de doctorat. Bogdan a descoperit subiectul în 2002, când i s-a povestit despre această comunitate de practicieni şi i s-a părut ca o altă poveste care sună bine, dar care poate nu e deloc aşa în realitate. A pornit pe teren, alături de o echipă de la Realitatea, şi au realizat acest film. Pasionat de oameni, de modul în care această comunitate a rezistat, fiind singura cu un asemenea specific în ţară, Bogdan s-a gândit să cerceteze “serios” subiectul.
L-am întrebat cam care sunt elementele pe care le dezvoltă în teza de doctorat, raportat la film. Raportul dintre economia informală şi economia planificată e un segment pe care vrea să îl dezvolte, nefiind foarte bine abordat în film; economia resutilor de geam este o altă dimensiune de aprofundat, ca şi traiul domestic al geamgiilor care au atelierul în gospodăria proprie.
Filmul a fost “analizat” de Elena Raicu, care a vorbit despre beneficiile lucrului în echipă între un antropolog cultural şi un reporter. Antropologul poate fi ajutat de reporter să gândească “povestea” filmului şi să o restrângă, iar reporterul sau jurnalistul poate beneficia de expertiza şi de perspectiva ştiinţifică a antropologului cultural. Elenei Raicu i s-a părut filmul “foarte cinstit şi onest”, că producătorul a impus linia lui şi că sunt mai multe filme în acest film: film antropologic, reportaj, documentar de restituire a unei realităţi istorice. 
(Elena Raicu, in spate)
Comentariile lui Bogdan despre teren, cum l-a făcut, cât a durat, despre oamenii care au participat la cercetare, despre geamgiul generic care este chemat întotdeauna când se filmează şi se plimbă cu geamul pe maulul râului, au concretizat mai mult partea de etnografie.
Fotografiile ne-au fost puse la dispoziţie de prof. Ioana Fruntelată.
Muzeul Ţăranului Român – cunoscut pe vremuri şi ca Muzeul de la Şosea – continuă ciclul său de conferinţe vizând dezbatere publică a problematicii vaste a tradiţiilor în cultura română actuală: Conferinţele se adreseazăpublicului larg, în mod special tinerilor specialişti din domeniile umaniste şi se organizează în fiecare lună, la Clubul Ţăranului.
Afiş realizat de Ştefăniţă Soare
