Se pare că pentru un film bun este esenţial să existe o idee şi o competenţă tehnică. Ideea a venit aşa: Valeriu era la masterat (el este acum doctorand la SNSPA, deci ne cerem scuze că în postul anterior şi în afiş l-am “degradat” la nivelul de masterand) şi se gândea să facă ceva despre memoria comunismului. Pornise de la afirmaţia unui om deştept, spune el, a cărei identitate nu a vrut să ne-o dezvăluie, că despre comunism nu se poate vorbi la colţ de stradă şi că, deci, e un subiect de aprofundat.
Zis şi făcut; însă, când şi-a dat seama că comunismul ăsta e complex, are multe falii, realităţi, a început cu locurile memoriale. Împreună cu Mirel Bănică, sociolog şi bursier New Europe College, specializat pe tema comunismului, au început proiectul de cercetare. Valeriu lucrase într-o televiziune în calitate de cameraman, deci competenţa tehnică era asigurată. Aşa s-au apucat de film.
Astăzi, de la ora 18.00 la ora 20.00, am văzut rezultatul final; un film de aproximativ 50 de minute care mie, personal, mi s-a părut exemplificator, relevant, fascinant. Şi voi încerca să clarific fiecare determinant.
Structurat pe patru părţi – Spaţiu geografic. Spaţiu simbolic. Spaţiu sacru. Uitarea – filmul este în sine un palimpsest, aşa cum a definit Augustin Ioan zidul Pieţei Universităţii despre care s-a vorbit în film.
Fiecare palier de reprezentări sociale este ilustrat cu mărturii ale intervievaţilor; diversitatea social-culturală a acestora este un punct tare al acestui film. Personajele reprezentative ale Pieţei Universităţii, care populează Piaţa cotidian şi de ani de zile, ca florăreasa, piticul, anticarul sunt cele care colorează filmul şi îi dau o savoare specială. Oamenii care îşi exercită profesia în Piaţa Universităţii sunt completaţi în film de oameni obişnuiţi, care trec prin Piaţă şi care răspund la întrebările cercetătorilor. Specialişti ca Mihaela Miroiu, Mihai Neamţu, Ana Bulai şi Augustin Ioan aduc două perspective: cea descriptiv-subiectivă (istoria Pieţei Universităţii trăită şi reprezentată de ei ca persoane) şi perspectiva interpretativ-simbolică / teologică / sociologică/ arhitecturală. Filtrul teoretico-paradigmatic al ştiinţei în care s-au specializat le formează viziunea, modul detaşat de a privi şi de a interpreta “lucrurile” (chit că vorbim de evenimente – Revoluţia din 89, mineriadele, mişcările studenţeşti) şi constituie “vocea impersonală” a acestui film.
Cele trei paliere de sensuri care ipostaziază reprezentările sociale ale Pieţei Universităţii sunt declinate şi în funcţie de vârstă; şi aici este un fenomen extraordinar de interesant, poate predictibil. Oamenii în vârstă (50-60 de ani) consideră că Piaţa Universităţii se asociază cu evenimentele (Revoluţia 89, mineriadele etc), evenimente create dintr-o nevoie de apărare şi susţinere a unui ideal (dreptate, adevăr, libertate) şi ce comportă valori ca jertfă, sacrificiu, rezistenţă. Cine a fost elementul central al acestor evenimente? Tinerii, “tineretul”, studenţii; ei sunt, în percepţia oamenilor în vârstă, cei care deţin acest spirit revoluţionar şi cu care se identifică Piaţa Universităţii. Şi care “au murit degeaba”, continuă aceiaşi intervievaţi.
În schimb, tinerii, “tineretul”, ce ştiu şi cum văd ei Piaţa Universităţii? Ei sunt destul de des evocaţi la partea de uitare. Uitare a ce, consideră realizatorii? A evenimentelor; “a fost ceva în Piaţa Universităţii, nu stiu, ceva cu comunism” sau “au murit mulţi studenţi, au fost împuşcaţi, comunism, Ceauşescu, e istorie”. Tinerii care s-au jertfit pentru Libertate, în viziunea oamenilor în vârstă, nu mai sunt aceiaşi tineri de astăzi; pentru tinerii de azi, Piaţa Universităţii înseamnă istorie, centrul Bucureştiului, loc de întâlnire, loc de socializare, locul unde ai venit să dai admiterea la facultate etc.
Sunt multiple “straturi” (nu aş vrea să fiu structuralist) care formează memoriile Pieţei Universităţii; cel istoric-evenimenţial, politic, ideologic, public, simbolic şi sacru.
Piaţa Universităţii a fost întotdeauna spaţiul declamării, al “spusului a ceea ce ai pe suflet în public”, afirmă M. Miroiu, şi având garanţia că te aude şi te vede toată lumea. Este specificul oricărui spaţiu deschis şi central; o agora unde tot ce e important trebuie să se întâmple. Geografia îi permite să capete şi să dezvolte aceste valenţe; şi nu mă pot gândi decât la o anecdotă, de altfel reală, al cărei personaj central era un scriitor şaizecist care, primind pachetul cu blugi de la un prieten din SUA, a ieşit în Piaţa Universităţii şi a început să urle “Am primit blugi, bă, şi nu îmi pasă!”. Era mai bine să pari nebun decât să te ia la ochi Securitatea. Pe această linie geografic-arhitecturală, Piaţa Universităţii a dezvoltat rolul de spaţiu public susţinut de acte declamatoare spontane sau “lucrate” politic. Aici, la celebrul balcon al Pieţei Universităţii, s-a creat “prima ofertă de persoane publice” (M. Miroiu); aici au declamat politicieni, necontând apartenenţa şi culoarea politică.
Care a fost, în schimb, evenimentul care a temperat acest zel al politicienilor de a apărea ca Julieta la balcon? Conform sociologului Ana Bulai, Piaţa Universităţii este un spaţiu încărcat de simboluri pozitive (luptă pentru libertate, dreptate, adevăr, rezistenţă, jertfă, sacrificiu) şi de simboluri negative, ca de exemplu intoleranţa majorităţii faţă de minoritate: minerii faţă de studenţi la o scară largă (mineriadele) sau la o scară mai redusă (“gherile” de mineri care “atacau” studenţi pletoşi şi îmbrăcaţi cu blugi). Intoleranţa, agresivitatea, violenţa sunt acele trăsături ale majorităţii sau ale maselor, dacă ne referim la Gustave le Bon sau la alţi psihologi ai maselor. Dar atunci când violenţa este una gratuită, spontană, absurdă? Aşa cum este cazul multor scene de încăierări de suporteri (ai aceleiaşi echipe, atenţie!), ieşiţi în Piaţa Universităţii să sărbătorească victoria echipei favorite.
Revoluţia din 89 a adus cu sine mărci materiale, concrete, urme ale mărcilor simbolice; găurile de gloanţe, grafitti-urile ca “Piaţa Tien Anmen”, “Vrem dreptate”, “Jos comuniştii!”, borne de piatră materializând libertatea sau cruci. Peretele Facultăţii de Arhitectură constituie elementul cel mai important; el a purtat majoritatea acestor semne ale evenimentului, semne care nu lăsau se se uite. Municipalitatea se pare că a acţionat “hoţeşte”; noaptea a fost văruit. Văruitul nu a fost însă realizat normal; nu au fost curăţate straturile anterioare. Orice persoană care văruieşte ştie că, pentru a se prinde varul, cureţi peretele şi după aceea văruieşti. Echipa administrativă care a realizat operaţiunea nocturnă nu a avut timp de scrijelit peretele; a văruit direct peste. Acum, la o simplă scrijelire, se poate da peste straturile de afişe, mesaje, grafitti-uri anterioare. Această realitate l-a făcut pe Augustin Ioan să caracterizeze peretele ca un palimpsest; comparaţia poate fi dusă şi la nivelul filmului.
Semnele sacrului au şi ele istoricitatea lor; ceea ce “dă măsura” sacralităţii unui spaţiu, a precizat Silviu Angelescu după vizionarea filmului, este comportamentul oamenilor, nu neapărat urmele ca de exemplu crucile sau cutiile de tablă care mai rămăseseră din lăcaşurile viilor şi morţilor. Imediat după Revoluţie şi intervalul 1990-2000, rugăciunile, crucile, aprinderea lumânărilor rememorau evenimentul, neuitat prin alte evenimente de rezistenţă (mineriadele), oamenii având o atitudine pioasă, studenţii de atunci, adulţii de azi (30-35 de ani) aducându-şi bine aminte de aceste momente. După 2000, uitarea a intervenit, “ştergând” comportamentul sacral; astăzi, acest palier este foarte puţin reprezentat. Piaţa aparţine unor alţi tineri, o apropriere conformă valorilor lor, consideră sociologul Ana Bulai. În schimb, teologul Mihail Neamţu crede că Piaţa Universităţii a trecut printr-un decurs sacral, jertfa vibrând în sufletele creştinilor.
Ultima întrebare adresată de realizatori “Ce facem cu Piaţa Universităţii?” a găsit două răspunsuri, atât la nivelul specialiştilor cât şi la oamenii obişnuiţi: facem ceva cu ea în sensul de muzeificare (locul memoriei să devină loc memorial, patrimonializat) şi eliminarea elementelor consumeriste (afişe şi bannere publicitare, casinouri sau sex-shopuri) sau devenirea unui spaţiu de comerţ (sugestia florăresei), ca “să fie frumos”; a doua părere este să nu facem nimic, consideră Augustin Ioan, deoarece sensurile se schimbă, oamenii sunt cei care asociază sensuri specifice locului.
Însă, ca să rămână un lieu de mémoire, realizatorii filmului înclină către varianta de valorificare a Pieţei, de realizare a unui spaţiu de rememorare şi de învăţare (pentru cei tineri).
Impresii sigestive: etnologul Silviu Angelescu a afirmat că acest film transmite un dublu mesaj – aşa cum în timpul comunismului, posturile de radio interzise (ca Europa liberă) transmiteau un mesaj “subversiv” regimului care era bruiat de cenzură, bruiajul fiind şi el un mesaj în sine, şi acest film transmite mesajul personajelor prin discursul lor care este bruiat de zgomotul străzii (de altfel, înfiorător în timpul filmului), bruiaj ce acoperă evenimentele într-o uitare regretabilă. De asemenea, S. Angelescu consideră că cele trei paliere ale locului (geografic, simbolic şi sacral) nu sunt bine ilustrate în film, au rămas la un nivel superficial, profesorul considerând că era necesară prezentarea traiectoriei de constituire a fiecăruia dintre aceste niveluri, prin mărturii.
Filmul lui Valeriu Antonovici şi Mirel Bănică trebuie salutat, este o îmbinare de istorie orală (mărturiile oamenilor şi tema aleasă) şi antropologie culturală (interviurile, privirea realizatorilor, diversitatea intervievaţilor, realizarea tehnică a filmului). Le mulţumim lui Valeriu şi lui Mirel Bănică pentru oportunitatea de a fi văzut filmul şi pentru că l-au realizat. Îl recomandăm pentru viitoare cercetări pe tema respectivă dar şi pentru studenţi sau cercetători în antropologie vizuală.
Fotografie realizată Bogdan Iancu, preluare www.muzeultaranuluiroman.ro
Afiş realizat de Ştefăniţă Soare
